din Germania

În Cartea a II a a codului civil găsim reglementări referitoare la familie, dispoziții generale, dispoziții despre logodna, despre încheierea căsătoriei, îndatoririle soților, desfacerea căsătoriei prin divorț și respectivele ei efecte, reglementări cu privire la convențiile matrimoniale.

Noutățile constau în principal în introducerea instituției logodnei, modalitățile divorțului se îmbogățesc, se creează regula exercitării autorității părintești după divorț de către ambii părinți, excepția fiind, pentru motive întemeiate (art. 398) exercitarea autorității părintești de un singur părinte. La acestea se adaugă noutatea introducerii convențiilor matrimoniale.

Dacă prin logodna (art. 266 și urm.) aparent societatea română se întoarce din lumea modernă, prin convențiile matrimoniale (art. 329 și urm) și paleta largă a posibilităților divorțului (art. 374 și urm.) -lucruri nu foarte bine privite de tradiționaliști-ea revine în contemporaneitate, mesajul legiuitorului (dacă există un astfel de mesaj) ar fi acela: noi va oferim o cale nobilă, plină de drepturi și libertăți, dar e treaba voastră ce faceți cu ea, sunteți liberi. Nu avem constrângeri, nu mai avem nici măcar infracțiunea de adulter în codul penal (un lucru de altfel foarte periculos pentru dezvoltarea și susținerea legală a moralității). Dar avem logodna, care se definește ca fiind promisiunea reciprocă de a încheia o căsătorie. Pare puțin cam desuiet, dar nu este. Poate că ne ducem cu gândul la anumite scenarii prin care se vinde mireasa, prin care se iau bani ”frumoși” pe ea, la cadouri importante. Dar, cu adevărat, această promisiune de căsătorie nu era acoperită, astfel încât ea să prezinte vreo garanție. Legiuitorul nu dă putere foarte mare acestei instituții, dar măcar o acceptă, iar atunci când este pusă în legătură cu instituția serioasă a căsătoriei, poate fi considerată întâiul pas către ”împlinirea promisiunii” care este căsătoria. Logodna este ”promisiunea”, iar căsătoria este ”împlinirea promisiunii”.

Regimul matrimonial, o chestiune pe care România iată că în sfârșit a reglementat-o. În actul de căsătorie se va înscrie regimul matrimonial al soților (cf. art. 281, al 1), care poate fi de trei feluri: comunitatea legală, separația de bunuri, comunitatea convențională. Pentru ultimele două modalități se cere încheierea, sub condiția nulității, a unui înscris autentic, autentificat de un notar public. Un aspect interesant legat de convenția matrimonială, este acela că față de terții de bună credință soții vor rămâne în situația comunității legale.

Cât privește drepturile și îndatoririle soților în căsătorie este de menționat art. 310-”Independența soților” ”Un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.” Alegerea verbului ”a cenzura” în legătură cu dreptul la libera corespondență este de salutat. ”A nu cenzura” nu implică neapărat ”a nu citi” corespondența celuilalt, a viola corespondența celuilalt, (legiuitorul nu spune ca un soț nu are voie să violeze corespondenta celuilalt), dar implică, poate, într-o formă mai extinsă, a se abține de la ”un control prealabil exercitat”. Deci, tot ce are legătură cu punerea sub control a corespondenței, are legătură cu cenzura. Așadar, un judecător mai zelos, poate să deschidă DEX-ul și să aplice legea cum se cuvine. Are dreptul.

Cât privește cazurile de desfacere a căsătoriei, aceasta se poate realiza prin: divort cu acordul soților pe care judiciară (art. 374), divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială (art. 375). Cu privire la încredințarea copiilor, intervine aici, după cum am precizat, ambilor părinți (art.397), aceasta constituind regula, excepția fiind precizată la art. 398-încredințarea unui singur părinte, ”pentru motive întemeiate”.  Această reglementare va da, cred, bataie de cap judecătorilor de la instanțele de tutelă. Legiuitorul cred că a omis aici un aspect practic legat de divorț. Divorțul, sub aspect social, implică poate înțelerea părților- de nevoie-, dar el exclude comunicarea corectă între aceștia. Părțile care divorțează nu își desfac căsătoria pentru că s-au înțeles perfect și au comunicat perfect unul cu celălalt. Cum vor putea ei să comunice, în interesul minorului, când n-au reuși s-o facă pentru ei personal?! Imaginea punerii în aplicare a acestui articol nu mă face decât să mă gândesc la o mulțime de copii dezorientați existențial, la complicații cu privire la călătoria în străinătate, la hotarârea cu privire la bunurile copilului.

Prin noutățile din dreptul familiei enunțate mai sus, România se înscrie cu pași repezi într-o ordine juridică. Dacă aceasta se potrivește sau nu societății româneși, dacă e ceea ce societatea românească are nevoie, vom vedea.

11.11.2011

Titlul III-Ocrotirea persoanei fizice, Titlul IV-Despre persoana juridică și Titlul V-Apărarea drepturilor nepatrimoniale

Titlul III- are în vedere ocrotirea persoanei fizice, instituirea tutelei, ocrotirea interzisului judecătoresc și instituirea curatelei.

Persoanele fizice ocrotite sunt minorii, interzișii judecătorești precum și persoanele, care, datorită bolii, sănătății, bătrâneții sau altor asemenea motive, nu pot să-și administreze singuri patrimoniul. Ocrotirea minorului se realizează (cf. art. 106), prin părinți, prin instituirea tutelei, darea în plasament sau prin alte măsuri dispuse de lege. Ocrotirea majorului se face prin punerea sub interdicție judecătorească sau/și prin instituirea curatelei. Așadar diferența dintre tutela și curatelă este în principal aceea că tutela se referă la minori, în timp ce curatela se referă la persoanele majore incapabile sau capabile, dar absente de la domiciliu pentru vreme îndelungată și care au nevoie de un administrator și de un ocrotitor al bunurilor lor.

Noutatea acestui titlul este instituirea consiliului de familie. Consiliul de familie (art. 124 și urm.) este un organ consultativ. Acest organ nu poate fi asemănător cu asociația fără personalitate juridică și fără scop patrimonial prevăzută în Legea nr.217/2003 privind violența și combaterea acesteia în familie.  Consiliul de familie este așadar organul consultativ, dispus de instanța de tutelă cu privire la controlul exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor tutorelui. El este format din 3 membri ai familiei minorului, fie rude sau, în lipsa acestora unele persoane care manifestă interes pentru situația acestuia. Minorul poate fi ascultat de instanță în legătura cu componența consiliului de familiei, dacă are vârsta de 10 ani.  Pe lângă cei 3 membri, instanța mai numește și 2 supleanți. Constituirea consiliului de familie este dispusă la cererea persoanelor interesate. Consiliul de familie dă avize consultative la cererea turorelui sau a instanței de tutelă și ia decizii. În cazul în care este desemnat anterior numirii unui tutore, alege turorele. Atribuțiile consiliului de familie sunt preluate de instanța de tutelă dacă acesta nu a fost constituit.

Titlul IV privește persoana juridică în constituirea, înființarea, capacitatea civilă, identificarea, reorganizarea și încetarea ei.

Actul de înființare a persoanei juridice trebuie făcut în condițiile prevăzute de lege, în formă autentică, în caz contrar aceasta atrăgând nulitatea absolută a persoanei juridice (art. 196). Nulitatea relativă este supusă unui termen de prescripție dacă persoanele interesate nu introduc acțiune în constatarea nulității în termen de 1 an de la data înregistrării persoanei juridice (motive de nulitate relativă, de ex. constituirea persoanei juridice sub numărul minim specific de fondatori). La art. 215 este introdusă contrarietatea de interese prin care un act juridic este anulabil dacă unul dintre membrii persoanei juridice sau rudele, afinii acestuia au vreun interes în încheierea acestui act, actul producând o fraudă persoanei juridice respective. În cazul în care se introduce acțiune în constatatea nulității unor acte juridice, se poate dispune, conform art. 217, suspendarea actului respectiv până la rămânerea definitivă a hotarârii judecătorești.

Membrii persoanei juridice răspund, conform art. 219, ”numai în măsura în care ele au o legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.” Faptele ilicite atrag răspunderea ”solitară” a celor ce le-au săvârșit.

Art. 224 se referă la răspunderea civilă a statului și a unităților administrativ teritoriale: ”Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”. Să fie oare acest articol al excluderii reciproce a răspunderii, coroborat cu art. de mai sus, art. 219, o spălare pe mâini cu privire de exemplu la atribuirea răspunderii, respectiv plata daunelor unor erori eventual provocate de instituțiile statului? Nu merge totuși descentralizarea prea departe? Ne vom mulțumi să sperăm deocamdată că vor exista legi care vor dispune altfel și în mod secundar ne vom mulțumi cu răspunderea ”în mod subsidiar” a statului.

Cât privește identificarea persoanei juridice aflăm că toate firmele care își au sediul stabilit în România, primesc naționalitate română. (art. 225) deci, li se aplică legea română. Alte elemente de identificare a persoanei juridice în afară de sediul acesteia și denumirea, sunt numerele de înregistrare în registrul comerțului sau în alt registru public, de asemenea codul unic de înregistrare. Aceste elemente de identificare trebuie să fie, cf. art. 231 care dispune cu privire la mențiunile obligatorii pe toate documenele ce emană de la o persoană juridică, sub sancțiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate.

Reorganizarea persoanei juridice se realizează, cf. art. 233 și urm. prin fuziune, divizare, transformare. Actele prin care s-a hotarât reorganizarea persoanei fizice pot fi atacate în termen de 30 de zile de la aducerea sau luarea la cunostință a acestui fapt, dar nu mai tarziu de 1 an de zile.

Modurile de încetare a persoanei fizice sunt dispuse prin art. 244. Un articol interesant este art. 249 prin care se dispune împărțirea bunurilor după lichidarea persoanei juridice-care se realizează în principal conform dispozițiile actului de constituire, în caz contrar, cf.al 1, instanța putând dispune împărțirea bunurilor altor persoanelor juridice cu scop identic sau asemănător, în cazul în care acestea fiind mai multe, se alege una din trei persoane juridice propuse, prin tragere la sorți.

Titlul V are în vedere apărarea drepturilor nepatrimoniale. Mijloacele de apărare sunt dispuse la art. 253, la al. 4 fiind introdus dreptul la despăgubiri sau la o reparație patrimonială pentru prejudiciul cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Numai acest drept de la al. 4 este supus prescripției extinctive. Se impun de asemenea și măsuri provizorii. Acțiunea în restabilirea drepturilor nepatrimoniale poate fi introdusă sau poate fi continuată de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate și rudele colaterale până la gradul al IV lea. Această acțiune poate fi urmată sau adăugată acțiunii pentru restabilirea integrității memoriei persoanei decedate.

20.11.2011

După articolele din Titlul preliminar referitoare la izvoarele de drept civil (în ordinea admiterii: legea, uzanțele, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, principii generale de drept), sfera de aplicare a codului, dispozițiile lui se referă la persoanele fizice și juridice în peste 200 articole (de la art. 25 la art. 257) , dispozițiile privind tot ceea ce are legătură cu acestea, de la drepturi și libertăți până la chestiuni concrete, cum ar fi stabilirea judecătorească a morții sau până acum vag explicate: prelevarea de organe, drepturile concrete de respectare a vieții private, precum și dispoziții privind stabilirea numelui, dovadă stării civile.

După ce sunt precizate aspecte cu privire la capacitatea civilă, la subiectele de drept civil, egalitatea în fața legii civile, patrimoniul, transferul patrimonial și patrimoniul profesional individual, recunoașterea drepturilor și libertăților civile, se continuă cu capacitatea de folosință a copilului conceput, care a păstrat fosta reglementare. În art. 36 se stabilește astfel că drepturilor copilului sunt recunoscute de la ”concepțiune”, sub condiția ca acesta să se nască viu.

În legătură cu sancțiunea actelor făcute de un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, ele continuă să fie lovite de nulitate relativă, sub forma anulării. Se precizează însă confirmarea actului la majoratul minorului. (art. 48).

Cât privește capacitatea civilă a persoanei fizice, secțiunea este alocată declarării judecătorești a morții în diferite circumstanțe. La art. 57 moștenitorii aparenți pot păstra posesia bunurilor și fructele acestora, atâta vreme cât cel reapărut nu solicită restituirea.

Respectul datorat ființei umane și drepturile ei inerente (art. 58) trece în evidență dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică a persoanei, dreptul la demnitate, la propria imagine, la  respectarea vieții private pentru ca ulterior, art. 59 să ne facă cunoscute atributele de identificare ale persoanei: numele, domiciul, reședința și starea civilă.

Consfințirea dreptului de la art. 60, anume dreptul de a dispune de sine însuși, se realizează cu respectarea drepturilor și libertăților altora, cu respectarea bunelor moravuri și a ordinii publice. Așadar, art. 60 consimte existența în acord cu ceilalalți. Cu alte cuvinte, eu nu pot să-mi exercit libertatea de a mă bucura de mine înșămi, dacă prin această libertate ating drepturile și libertățile altora, bunele moravuri și ordinea publică. Acest articol nu determină îngrădirea libertății persoanei fizice, ci este un articol de organizare a societății în care libertatea mea de a dispune de mine, practic de propriile mele drepturi și libertăți, se realizează cu condiția respectului de ceilalalți.

Următorul capitol are în vedere principiul că deasupra interesului unic al societății sau al științei, primează interesul și binele ființei umane.  Pe acest principiu se construiesc mai departe unele noutăți în codul nostru civil și anume: interzicerea practicii eugenice (”Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane„-art 62, al 1), intervențiile asupra caracterelor genetice (art.63), inviolabilitatea corpului uman (art. 64), examinarea caracteristicilor genetice care, conform art 65, poate fi realizată în scopuri medicale sau de cercetare științifică, dar doar în condițiile legii, identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri juridice civile sau penale sau în scopuri medicale sau de cercetare, conform legii (al. 2, art. 65).

Cu art. 66 sperăm că scăpăm de traficul cu organe: ”Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută.” Deci, vânzarea de organe este lovită de nulitate absolută. Ea se afla desigur sub o altă protecție juridică, acum fiind însă direct reglementată în codul civil.

De asemenea, tot în acest capitol sunt precizate intervențiile medicale, tratamentele care trebuie desfășurate în condițiile legii (art. 67), prelevarea de organe și transplantul de la persoanele în viață fiind  de asemenea reglementată (art.68), aceasta efectuându-se doar cu acordul scris al persoanei și numai în condițiile în care au fost informate cu privire la riscurile unei astfel de intervenții, al 2 interzicând prelevarea de la minori sau persoanele lipsite de discernământ. O compensație materială nu se prevede în nici un caz.

În secțiunea a III a a prezentului capitol este vorba despre respectul vieții și demnității persoanei. Dreptul la libertatea de exprimare este recunoscut, dar se face cu limitele prevăzute la art. 75. În articolul privind dreptul la viața privată (art. 71) al. 3 interzice utilizarea corespondeței, manuscrisele sau alte documente personale spre informarea cu privire la viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia. Teoretic ar trebui, prin această reglementare să nu mai avem reviste de scandal și toate cancan-urile de pe piață să dispară sau măcar să se rărească. Pe acest articol se poate baza acțiunea celor cărora le este lezat dreptul la viața privată, evident, în coroborare cu alte reglementări, specifice de la caz la caz.

”Este interzisă orice atingere adusă onoarei și respectului unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”. (Dreptul la demnitate, al 2, art.72). Orice persoană își dă consimțământul -tacit- atâta vreme cât nu contestă în vreun fel atingerile aduse onoarei și respectului referitoare la persoana sa. Dreptul la demnitate al persoanei – Menschenwürde în limba germană- este unantastbar-adică de neatins-. Deci, acest drept este prima și cea mai puternică raportare la orice alt drept, este cadrul, limita superioară a probei oricărui alt drept, este matrița oricărui alt drept. În dreptul nostru, atât prin Constituție cât și prin Codul civil, demnitatea umană suferă restricții -presupune o limitare- anume aceea de comsimțământ. Dincolo de formularea, pe care o consider de-a dreptul nefericită, demnitatea umană nu este, în dreptul românesc, din păcate principiul suprem de raportare. Prin adăugarea al 2, prin care practic sunt stabilite elementele demnității umane, anume onoarea și respectul, este clar că legiuitorul o limitează. Îmi rămâne încă necunoscut de ce sistem nostru juridic nu oferă acestei noțiuni importanța cuvenită și mai ales raportarea la ea.

În continuarea dreptului la demnitate se menționează dreptul la propria imagine prin care se dispune interzicerea reproducerea înfățisării fizice ori a vocii sale, precum și utilizarea acestei reproduceri. Iarăși un articol inspirat din legislația germană.

Atingerile aduse vieții private sunt menționate în art. 74, iar în art. 75 sunt prevăzute limitele care constau în ”atingeri” permise de legi sau de convenții și pacte internaționale.

Atingerile vieții private sunt printre altele: a) intrarea sau rămânerea fără drept într-o locuință și luarea fără drept a unui obiect, interceptarea fără drept a unei convorbiri private, difuzarea unor imagini dintr-un spatiu privat, ținerea sub observație prin orice mijloace a unei persoane, difuzarea de stiri, anchete, etc despre viata intimă a unei persoane fără acordul acesteia, difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, utilizarea vocii, a numelui, a asemănării cu o persoană, cu rea credință, difuzarea sau utilizarea manuscriselor, a datelor cu caracter personal.

În legătură cu aceste fapte există o prezumție de consimtământ în art. 76, prin care persoana la care se referă o informație sau un material, pune ea însăși la dispoziție informația unei persoane fizice sau juridice despre care are cunostință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimte pentru utilizarea materialului, este astfel prezumat că și-a dat consimțământul, nefiind necesar acordul scris.

Datele cu caracter personal sunt de asemenea ocrotite de art. 77.

Secțiunea a IV a a acestui capitol are în vedere respectul datorat persoanei decedate (art.78), imaginea persoanei decedate fiind protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață. (art. 79).

Cât privește identificarea persoanelor fizice există precizări cu privire la nume, domiciu, starea civilă a persoanei.

Ofițerul stării civile este îndreptățit să interzică înregistrarea prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. (art. 84, al.2)

Domiciliul și reședința pot fi stabilite liber, atât în țară cât și în străinătate (art. 86), o persoană poate avea un singur domiciul și o singură resedință, domiciul persoanei fizice fiind acolo unde acesta declară că își are locuința principală (art. 87), domiciul profesional (art. 96) stabilindu-se alternativ și la locul unde își are persoana juridică intreprinderea, cu privire la obligațiile patriomoniale care se nasc sau urmează să se execute în acel loc.

Cât privește starea civilă aceasta este dreptul persoanei de a se individualiza în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă. Dovada stării civile se face prin acte, hotărâri judecătorești rămase definitive și alte mijloace de probă. (art.103).

02.11.2011

La începutul lunii octombrie 2011 a fost pus în vigoare noul Cod Civil român, care înlocuiește așa numitul ”Codice civil” din 1864, care a fost în vigoare în România între 1865 și 2011. România a funcționat așadar timp de 146 după norme inspirate din Codul civil a lui Napoleon, viața privată, relațiile patrimoniale ale cetățenilor români fiind determinate de reguli învechite ale unui sistem străin la vremea aceea realităților sociale românești, lucru care însă poate a încurcat, dar a și forțat dezvoltarea societății românești.

Noul Cod Civil (2011) este inspirat din Codul Civil Quebeq(1994), considerat unul dintre cele mai moderne coduri civile actuale. Pe lângă acesta, noul Cod Civil se inspiră, printre altele, și din Codul Civil German (BGB/Bürgerliches Gesetzbuch), Codul Civil Francez, Codul Civil Brazilian. Dar practic nu are importanță sursa de inspirație devreme ce punerea lui în practică, interpretarea lui se va realiza în mod conform cu realitățile românești actuale cât și în conformitate cu legislația europeană și internațională.

Noul Cod Civil are în primul rând altă structură decât vechiul Cod Civil, el incluzând atât norme de dreptul familiei care revin, din punct de vedere istoric, înapoi în reglementarea civilă (prin Decretul nr 32 din 1954, normele de dreptul familiei au fost ”scoase” prin aborgare din Codul Civil cu scopul de a se realiza o nouă ramură de drept, respectiv un cod separat al familiei), cât și norme de drept comercial, acestea pe lângă normele specifice dreptului civil cu privire la persoane, capacitățile de folosință, respectiv de exercițiu, dreptul de proprietate, moștenirea legală și testamentară, contractele civile și obligațiile care decurg din acestea. Noutatea de organizare a codului constă în faptul că, asemănător Codului Civil German, Codul Civil Român actual cuprinde și norme de drept internațional privat.

Există câteva lucruri foarte noi în noul Cod Civil printre care amintim instituția logodnei (Art. 266 și urm.), principiul independenței soților (Art. 310), vinovăția și formele ei (intenția și culpa) (Art. 16 și urm.), drepturile copilului conceput (Art. 36), dreptul de a dispune de sine însuși(Art. 60), interzicerea intervențiilor asupra caracterelor genetice (Art. 63), prelevarea și transplantul de la persoanele în viață (Art. 68), dreptul la demnitate (Art. 72), atingeri aduse vieții private (Art. 74), respectul persoanelor decedate și a memoriei acestora (Art. 78 și urm.), interzicerea numelor ridicole (Art. 84, al 1), interzicerea și nerecunoasterea căsătoriilor între persoanele de același sex (Art. 277, al 1), regimurile matrimoniale ( Art. 312), convenția matrimonială (Art. 329), este introdusă noțiunea de consiliu de familie (Art. 124 și urm), divorțul este simplificat în anumite condiții (Art. 373 și urm.), ș.a.m.d.

Dincolo de introducerea unor instituții foarte noi, de principii foarte noi, limbajul noului Cod Civil este altul, este unul periat, terminologia este actuală și aceasta poate va facilita interpretarea, înțelegerea și mai ales punerea în  aplicare a normelor dintr-o perspectivă mai apropiată de realitate.

În continuare ne propunem să analizăm în texte separate cele VII Cărți ale noului Codul Civil și anume:

1. Despre persoane
2. Despre familie
3. Despre bunuri
4. Despre moștenire și liberalități
5. Despre obligații
6. Despre prescripția extinctivă, decădere și calcului termenelor
7. Dispoziții de drept internațional privat

Alina Cozan (LLM.Eur), 27.10.2011