Uneori România se vede din exterior ca un ținut noroios, fără cultură adevărată, fără mit, plină doar de superstiții și de trăncăneala fără rost a unor personaje fără bun simț, care ajung să răscolească, să dezgolească intimitatea cea mai adâncă a sufletului uman, reușind să crăcăneze sfera privată pănă la absurd, dincolo de moarte, dincolo de rațiune, dincolo de toate bunele maniere, doar pentru cu un singur scop: acela de a recolta un pic de atenție.
Iarăși am dovedit că printre noi nu se prea mai găsesc intelectuali, iarăși am dovedit, așa cum spuneam într-un articol precedent, că demnitatea umana la noi nu mai există (cât de mult aș fi vrut să mă înșel), tot așa cum nu există respectul față de celălalt, indiferent dacă el e mort sau e viu. Imaginea e aceea a unei gări de nord oarecare, în care se trăncănește până vine trenul de legătură, trăncăneală fără de rost, fără limite, o trăncăneală care te plictisește de cuvinte, te plictisește de ceilalți, te plictisește de existență.
În această plictiseală morții ajung să-și rumege eternitatea.
alina (19.07.2010)