din Germania

Codul civil român preia ideea de exemplu a codului civil german în materie de drept internațional privat. Astfel, dispozițiile care reglementează raporturile și actele juridice, drepturile și obligațiile care presupun, în exercitarea lor, existența unui element străin de calitatea și apartenența la statul român, sunt parte a codului civil, nemaifiind reglementate într-o lege specială. Codul civil german, procedează asemănător: după reglementările din codul civil german sunt atașate reglementări de drept internațional privat printr-o modificare legislativă survenită în dreptul german în 1994.

Din punct de vedere juridic, noua structură a codului civil este în acest fel completă. Cât privește dispozițiile de drept internațional privat, ele își au locul într-un cod civil, atâta vreme cât majoritatea dispozițiilor privesc relațiile civile, de familie precum și relațiile comerciale. Din păcate, actuala reglementare lasă neacoperite o serie de elemente cum ar normele de procedură în materie de drept internațional privat, efectele hotărârilor străine, contractele, inclusiv cel de muncă.

Așadar reglementarile de drept internațional privat încep la art. 2557. Nu sunt foarte multe modificări, nu există o secțiune introductivă de stabilire a unor reguli conflictuale, așa cum stabilea legea veche și cum stabilește legea germană.

Așadar, legea națională a persoanei influențează starea civilă, capacitatea persoanei fizice (art.2572), declararea morții, stabilirea decesului și a datei prezumate a morții (art.2574), dobândirea majoratului (art.2575), numele (art.2576, respectiv excepțiile), existența drepturilor inerente ființei umane (art. 2577).  Cât privește persoana juridică (art.2580) statul organic al persoanei juridice este dat de legea sa națională, asemeni sucursalei. Filiala admite excepția, ei i se aplică legea unde și-a stabilit sediul. Fuziunea persoanelor juridice de naționalități diferite se poate realiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legea națională aplicabilă statutului lor organic-la fel ca în vechea reglementare. (art.2584)

În domeniul dreptului de familie intervin alternative. De exemplu promisiunea de căsătorie-care este o reglementare nouă, este supusă legii reședinței comune a viitorilor soți, legea națională atunci când aceștia nu au o reședință comună, legea română în lipsa naționalității comune. Formelor de fond ale căsătoriei li se aplică legea națională a viitorilor soți la momentul celebrării căsătoriei, legea română se aplică atunci când cel puțin unul dintre viitorii soți este cetățean român(art. 2586). Formei căsătoriei se aplică legea statului pe teritoriul căreia se celebrează căsătoria (art.2587, al 1)-asemănător cu reglementarea veche.  Efectelor căsătoriei se aplică legea reședinței comune a soților (art.2589), în timp ce legea aplicabilă regimului matrimonial este aleasă de soți. În vederea alegerii se încheie o convenție înainte de căsătorie, la momentul încheierii căsătoriei sau în timpul căsătoriei. Desfacerea căsătoriei se supune alternativ, la alegerea soților, următoarelor legi: legea reședinței, legea ultimei reședințe comune, legea statului a cărui cetățean este unul dintre soți, legea statului pe teritoriul căruia au locuit cel puțin 3 ani, legea comuna. În legătură cu alegerea legii la divorț se realiză de asemenea o convenție (cf. art.2598, respectiv art.2599), convenție care trebuie realizată în scris, semnată și datată de soți. În lipsa unei convenții se aplică legea reședinței comune. La art. 2601 se fac precizări cu privire la recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală. Aceasta privește în primul rând divorțul musulman, care ridică probleme în condițiile unor sisteme juridice, altele decât în țările musulmane. Articolul de mai sus precizează faptul că actul întocmit în străinătate, act prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască un astfel de drept și femeii, nu poate fi recunoscut în România decât cu îndeplinirea următoarelor condiții: actul a fost întocmit cu respectarea condițiilor de formă și fond prevăzută de legea străină, femeia a acceptat liber și neechivoc desfacerea căsătoriei, nu există nici un alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României.

Filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când acesta s-a născut, cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților săi. Așadar, pentru un copil născut în afara României, filiația se stabilește conform legii străine când aceasta este considerată ca lege aplicabilă (legea reședinței comune a soților) efectelor căsătoriei.

Condițiile de fond ale adopției (art.2607) se supun legii naționale a adoptatorului și a celui adoptat, în timp ce forma adopției se supune legii statului pe teritoriul căreia se încheie adopția.

În legătură cu legea aplicabilă autorității părintești, se face trimitere la Convenția din domeniul respectiv adoptată la Haga în 1996, ratificată în România prin Legea 361/2007 (art.2611)

Obligațiile de întreținere se determină conform dreptului european (art.2612). Iată că aceste articole fac referire la două reglementări internaționale, o noutate în domeniul dreptului internațional care recunoaște astfel altor reglementări aplicarea asupra unor lucruri foarte importante cum ar fi obligația de întreținere.

În ceea ce privește bunurile avem în general legea locului, cu privire la posesie, drept de proprietate, garanțiile reale (art.2613). În schimb, în legătură cu revendicarea bunurilor mobile se aplică fie legea locului pe teritoriul căruia s-a aflat bunul în momentul furtului sau al exportului sau legea unde s-a aflat în momentul revendicării (art.2615, excepțiile sunt stabilite în al. 2).

Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului unde a fost expediat, cu excepțiile de la lit.a, b si c ale art. 2618. Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de înmatriculare a aeronavei; de asemenea legea statutului organic al întreprinderii de transport pentru transporturile feroviare și rutiere.

Titlurile de valoare (art.2622) se supun legii statutului organic al persoanei juridice emitente.

Bunurile incorporale, adica operele de creație intelectuală sunt reglementate în art. 2624-reglementare preluată de asemenea din vechea lege. Astfel, nașterea, conținutul și stingerea dreptului de autor asupra unei opere de creație intelectuală sunt supuse legii statului unde acesta a fost pentru prima oară adusă la cunoștința publicului prin publicitate, reprezentare, expunere, difuzare. Operele de creație intelectuală nedivulgate (al.2) se supun legii naționale a autorului. Legea dreptului de proprietate industrială (art. 2625) este legea statului unde s-a efectuat depozitul, înregistrarea sau unde s-a depus cererea sau înregistrarea.

Legea privind moștenirea este legea statului de reședință obișnuită pe teritoriul căruia defunctul a avut-o la data morții. (art.2633). Art 2633 dispune opțiunea de alegere a dreptului de cetățenie.

Legea testamentului este legea națională a testatorului, legea reședinței obișnuite, legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat, revocat (art. 2635).

Cât privește legea actului juridic este aceea aleasă de părți (art.2637), în lipsa alegerii este legea statului cu care actul juridic prezintă cele mai strânse legături. Legea obligațiilor contractuale face din nou trimitere la reglementarea europeană (art. 2640). În cazul în care aceasta nu dispune, se aplică legea actului juridic.

Pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă vieții private sau personalității, inclusiv prin mass media sau prin orice alt mijloc public de informare sunt cârmuite la alegerea persoanei lezate de: legea reședinței obișnuite, legea statului unde s-a produs rezultatul pagubei, legea statului în care autorul daunei își are reședința obișnuită sau sediul social.

Cambia, biletul la ordin, cecul, fiducia, se supun legii aleasă de constituitor (art.2659)

Prescripția extinctivă este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși (art. 2663).

27.11.2011

Art. 2500 și următoarele se ocupă de reglementarea prescripției extinctive. Așadar dreptul material la acțiune se stinge prin prescpție dacă nu a fost executat la timp.

Dreptul la acțiune este imprescriptibil (art.2502) atunci când este prevăzut prin lege, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit. Sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, acțiunea în constatarea nulitatii absolute a certificatului de moștenitor în anumite condiții.

Termenul general de prescripție este de 3 ani (art.2517). 10 ani se acordă privind drepturile reale (art.2518) și pentru repararea prejudiciului moral sau material cauzat prin violență, agresiuni sexuale contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra, pentru reparații aduse mediului înconjurător. Pentru raporturile de asigurare sau reasigurare, pentru remunerația din contractul de intermediere.

Cazurile de suspendare a prescripției sunt precizate la art. 2532 și urm., întreruperea prescripției la art. 2537 și urm.

În art. 2545 se stabilește termenul general al termenelor de decădere. Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau pentru săvârșirea unor acte materiale (art.2545).

Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii dacă prin lege nu se dispune astfel (art. 2548).

Calculul termenelor, care constituie titlul al III lea al prezentei cărți, este precizat la art. 2551 și urm.

27.11.2011

Obligațiile civile sunt reglementate în cartea a V a. Obligația este definită ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată (art.1164) Izvoarele obligațiile sunt: contractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații. (art.1165)

Importantă este precizarea care se referă la încheierea contractului (art.1182, al.1): contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta. Așadar legiutorul introduce alternativa: negociere contra acceptare imediată, pe care o numește ”fără rezerve”. Momentul și locul încheierii contractului este precizat în art.1186-în momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de el din motive obiective care nu îi sunt imputabile.

Solicitarea de ofertă sau intenția de negociere este propunerea adresată unei persoane nedeterminate. Dar aceasta se realizează ”după împrejurări” (art.1189). Atunci când rezultă din legea, uzanțe sau alte împrejurări, propunerea valorează drept ofertă. Oferta revocabilă este reglementată în art. 1191. Termenul acceptării ofertei (art.1192) curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.

Viciile de consimțământ (art. 1207 și urm) sunt eroarea, eroarea nescuzabilă (care însă nu duce la anularea actului), eroarea asumată, eroarea de calcul, eroarea de comunicare sau transmitere, dolul, dolul comis de terț, violența amenințarea cu exercițiul unui drept, starea de necesitate, temerea reverențară, violența săvârșită de terț, leziunea. Observăm că viciile de consimtâmant s-au îmbunătățit și s-au înmulțit. Consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

Cât privește forma contractului, amintim doar precizarea cu privire la forma contractelor electronice (art 1245) care face trimitere la legea specială.

În ceea ce privește nulitatea contractului (art.1246 și urm.) precizăm că apare o nulitate virtuală (art.1253). Efectele nulității duc la posibilitatea solicitării de daune interese (art.1257).

Interpretarea contractului este un subiect pe care legiuitorul l-a dezvoltat în art. 1266 și urm. Regula este că interpretarea se face după voința concordantă a părților. Interpretarea sistematică are ca reguli faptul că clauzele se interpretează unele prin altele, iar clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care se potrivesc cel mai bine naturii și obiectului contractului, în sensul de a produce efecte. De asemenea se ține seama de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretări anterioare date de părți.

Contractul are putere de lege între părțile contractante (art.1270).

Capitolul IV al prezentei cărți reglementează răspunderea civilă (art. 1349 și urm).  Răspunderea delictuală este precizată la art. 1249 și pleacă de la urmatoarea obligație: orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, al.2 adaugând faptul că cel care, avand discernamânt, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare integral.

Răspunderea contractuală (art. 1350) afirmă că orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când fără justificare nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare prejudiciul.(al.2) Cauzele exoneratoare de răspundere sunt forța majoră, cazul fortuit (art.1352), fapta victimei sau a terțului.

Criteriile de apreciere a vinovăției (art.1358)-Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, împrejurări străine de persoana autorului faptei precum și dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

Legitima apărare, starea de necesitate, divulgarea secretului comercial (art.1363) -aceasta în situația în care secretul impuneau împrejurări grave ce puneau în pericol sănătatea sau siguranța publică. Acestea sunt condiții de circumstanțe în care faptuitorul nu răspunde pentru tot prejudiciul sau doar pentru o parte din el.

Repararea prejudiciului este menționată la art. 1381.

Cartea obligațiilor se continuă cu modalitățile obligațiilor, executarea obligațiilor (unde se vorbește despre plată), mijloacele de protecție a creditorului, transmiterea și transformarea obligațiilor (cesiunea de creanță-art. 1566-,  subrogația- art. 1593-, preluarea datoriei- 1599-novația -art.1609. Urmează stingerea obligațiilor prin compensație, confuziune, remiterea de datorie.

Cartea obligațiilor se continuă cu contractele speciale: contractul de vânzare-art.1650 și urm., contractul de schimb-art. 1763 și urm, contractul de furnizare -art. 1766, contractul de report art.1772, contractul de locațiune- art. 1777 și urm, contractul de antrepriză-art.1851 și urm, contractul de societate-art.1881 și urm (în această parte a sa, codul civil se extinde asupra dreptului comercial), contractul de transport -art.1955 și urm., contractul de mandat art.2009 și urm., contractul de comision-art.2043 și urm, contractul de consignație-art.2054, contr. de expediție, formă a contr. de comision-art.2064,contractul de agenție -art. 2072 și urm, contractul de intermediere art.2096 și urm, contractul de depozit-art. 2103, contractul de împrumut art.2144 și urm., contractul de cont curent-art.2171 și urm, contul bancar curent și alte contracte bancare -art.2184 și urm., contractul de asigurare-art.2199 și urm, contractul de rentă viageră-art. 2242 , contractul de întreținere-art.2254, jocul și pariul, tranzacția.

La titlul de garanții personale  se reglementează fideiusiunea în art. 2280, garanțiile și privilegiile reale- ipoteca, gajul, dreptul de retenție.

26.11.2011

Moștenirea, care deschide Cartea a IV a a codului civil, este considerată transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, către una sau mai multe persoane în ființă (art.953). Art 955 stabilește formele moștenirii, care este de regulă testamentară. În cazul în care nu se dispune prin testament moștenirea este legală. Nedemnitatea succesorală este de două feluri: nedemnitate de drept art.958 și judiciară (art.959). Principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii sunt precizate în art. 964, unde sunt trecute persoanele care pot veni, în ordine, la moștenirea legală. În secțiunea ”Moștenitorii legali”, prima pozitie o ocupă reglementările cu privire la soțul moștenitor.

Titlul III al prezentei cărți se referă la liberalități. În cadrul liberalităților donația apare înainte testamentului. Adăugarea testamentului liberalităților conduce la concluzia că atât testamentul, cât și donația se supun dispozițiilor comune precizate în secțiunile anterioare.

Titlul IV privește transmiterea și partajul moștenirii. Succesibil (art.1100, al. 2) este persoana care îndeplinește condițiile pentru a putea moșteni, dar care nu și-a manifestat încă dreptul de opțiune succesorală. Este precizată retrasmiterea dreptului la opțiune succesorală(art.1105)

Moștenirea poate fi acceptată sau nu (art.1106). De asemenea codul civil prevede acceptarea moștenirii de către creditorii succesibilului. Aceștia au posibilitatea acceptării moștenirii prin acțiunea oblică în limita îndestulătoare creanței (art. 1107). Actele de acceptare trebuie să fie înregistrate (art.1109). Neacceptarea de asemenea trebuie să fie o declarație notarială. Art 1112 admite prezumția de renunțare la moștenire.

Prin sezină (art.1125 și urm) se conferă dreptul de moștenitorilor sezinari de a administra bunul. Unul dintre acești moștenitori sezinari este soțul moștenitor.

Recunoașterea ca moștenitor de la altul care posedă lucrul se realizează prin petiția de ereditate (art.1130 și urm).

În art. 1141 se reglementează amintirile de familie care constituie bunurile aparținând membrilor familiei și care stau mărturie istoriei acesteia ( arhive personale, documente, etc)

26.11.2011

Cartea a III a din noul cod civil reglementează bunurile și alte drepturi reale. Astfel bunurile sunt mobile și imobile, fungibile și nefungibile, consumptibile și neconsumtibile, divizibile și indivizibile, principale și accesorii. Produsele bunurilor (art. 547) sunt fructele și productele.

Drepturile reale (art.551) sunt dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de servitute, dreptul de administrare, dreptul de concesiune, de folosință, drepturi reale de garanție, alte drepturi cărora legea le conferă această calitate.

”Drepturile reale(jura in re) se deosebesc de drepturile de creanță (jura ab rem) prin faptul că drepturile reale sunt acelea pe care o persoană le exercită asupra unui lucru (in re), în mod direct și imediat”, în vreme ce drepturile de creanță sunt acelea ”pe care o persoană le exercită împotriva altei persoane, spre a o obliga pe aceasta să dea, să facă sau să nu facă ceva ”( Tratatul de drept civil vol I, Hamangiu, Rosetti, Bălănescu, Băicoianu, pag. 526). Așadar drepturile reale stabilesc un raport între  o persoană și un lucru, în vreme ce drepturile de creanță stabilesc un raport între două persoane.

Proprietatea privată este menționată la Titlul II, art. 555 și urm. Proprietatea privată constituie dreptul de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele determinate de lege. Față de vechea reglementare, legiuitorul a introdus modalitatea ”perpetuu”, care se poate corobora cu art. 562, prin care se  afirmă că proprietatea nu se stinge prin neuz, proprietatea rămânând așadar a titularului pentru totdeauna.

Dobândirea dreptului de proprietate se face prin convenție, moștenire legală sau testamentară, prin accesiune, prin uzucapiune, ca efect al posesiei de bună credință pentru bunurile mobile și pentru fructe, prin ocupațiune, tradițiune și prin hotărârea judecătorească, atunci când aceasta constituie dreptul de proprietate.(art. 557). De asemenea, se dobândește prin efectul unui act administrativ (al.2) sau prin alte modalitați stabilite prin lege.(al.3).

Relativ la proprietate se mai prevede și obligația de grănițuire (art. 560), respectiv dreptul de îngrădire (art.561). Așadar proprietarul este obligat să-și stabilească granița dreptului său de proprietate, dar are doar dreptul de a-și îngrădi proprietatea, nu și obligația.

Apărarea dreptului de proprietate se face prin acțiunea în revendicare (art. 563) și prin acțiunea negatorie(art. 564).

Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt limitele legale (art.602 și urm- printre care picătura steașinii, folosirea apelor, vederea asupra proprietății vecinului, dreptul de trecere), limite convenționale (art.626 și urm) și limite judiciare pentru motivul depășirii unor inconveniențe normale aduse vecinătății-art.630.

Proprietatea comună este reglementată în art. 631 și urm.(proprietatea comună: coproprietatea obișnuită, coproprietatea forțată, proprietatea comună în devălmășie). La art. 687 este reglementată proprietatea periodică, atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil se exercită în intervale determinate de timp, egale sau inegale.

În art. 773 și urm. introduc o instituție nouă în dreptul civil și anume fiducia. Fiducia este operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constitutori transferă drepturi reale, drepturi de creanță ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente sau viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită cu un scop determinat în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonilă autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniul fiduciarilor. Fiducia se constituie prin lege sau prin contract(art.774), contractul trebuie să fie în formă autentică. Prin aceasta se interzice să se facă o liberalitate indirectă beneficiarului (art.775). Fiduciarii sunt numai instituțiile de credit, societățile de investiții si de administrare a investițiilor, scoetățile de servicii de investiții financiare, societățile de asigurare și de reasigurare, notari publici și avocați.

Beneficiarul fiduciei poate fi constitutorul, fiduisorul sau o terță persoană (art.777). Fiducia este opozabilă terților din momentul menționării sale în arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare (art. 781). Ea trebuie înregistrată la cererea fiduciarului, la organul fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului statului. Fiduciarul va fi remunerat potrivit înțelegerii părților, iar în lipsa acestor precizări, potrivit regulilor care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia. Deschiderea procedurii de insolvență împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară (790).

În continuare la art. 831 sunt menționate plasamente considerate sigure, plasamentele stabilite periodic de BNR si de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (art.831) În continuare sunt prezentate limitele prudențiale ale efectuării plasamentelor (art.832). Intrăm, cu această secțiune într-un domeniu comericial, deși ele fac parte din secțiunea administrării bunului altuia.

Titlul VI al acestei cărți stabilește limitele proprietății publice, iar Titlul VII privește Cartea funciară.

La Titlul VII, în continuarea drepturilor reale și a elementelor care țin de ele, se reglementează posesia. Menționăm art. 942 care privește proprietatea bunului găsit-Bunul mobil considerat pierdut continuă să aparțină proprietarului său. Cel care l-a găsit are la dispozitie 10 zile pentru a-l aduce poliției, poliția păstrându-l 6 luni. Lucrurile mobile de valoare foarte mică care sunt găsite într-un loc public, în mijloacele de transport în comun sunt considerate bunuri abandonate. (art.941.al.3)

25.11.2011

În continuarea reglementărilor privind familia există precizări privind rudenia, respectiv filiația, reproducerea umană asistată cu un terț donator, situația legală a copilului, adoptia, autoritatea părintească și obligația de întreținere.

Cât privește filiația, cea față de mamă rezultă din faptul nașterii (art. 408), iar față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. Există o ”posesie de stat” (art. 410) care este definită ca fiind starea de fapt ce indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Aceasta trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.

Art. 428 dă dreptul mamei la despăgubiri, în eventualitatea stabilirii paternității copilului ulterioară nașterii și neacoperită de prezumția de la art. 408. Aceste despăgubiri sunt de ex. cheltuielile nașterii, cheltuieli făcute cu întreținerea în perioada sarcinii.

Cât privește reproducerea umană asistată medical cu un terț donator (secțiunea 2), avem de-a face cu o nouă reglementare în dreptul familiei. Se stabilește, conform art. 441, că se înlătură orice legătură de filiație între copil și donator, al. 2 interzicând introducerea unei acțiuni în răspundere împotriva donatorului. Părinții copilului, cf. al. 3 al prezentului articol ”, în sensul dat de prezenta secțiune, nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o femeie singură. Această reproducere asistată presupune consimțământul prealabil al viitorilor părinți, consimtământ dat, cf. art. 442, în fața unui notar public. De asemenea, nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa. Există o singură excepție- soțul mamei poate tăgădui paternitatea dacă nu și-a dat consimțământul. Confidențialitatea informațiilor este stabilită prin art. 445. Doar pentru motive temeinice, care ar pune în pericol copilul sau descendenții săi, instanța poate autoriza transmiterea informațiilor medicului sau autorităților competente. (art. 445, al 2)

Adopția este reglementată, împreună cu celelalte instituții de dreptul familiei în actualul cod civil. Multe dintre reglementările Legii 273/2004, republicată în 2009, privind regimul juridic al adopțiilor, sunt preluate de codul civil. De precizat este al. 3 al art. 462 prin care se precizează că două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

Titlul IV reglementează autoritatea părintească care se definește ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc persoana cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. În art. 489 se precizează că măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri precum și aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului. Relațiile sociale ale copilului se pot împiedica doar pe baza unor motive temeinice, măsurile având în vedere concret împiedicarea corespondenței și a relațiilor copilului în vârstă de 14 ani (art. 494). Art. 495 reglementează înapoierea copilului de la alte persoane.

Obligațiile de întreținere sunt reglementate de art. 513 și urm. și ele nu prezintă modificări substanțiale față de fostul cod civil.

13.11.2011

În Cartea a II a a codului civil găsim reglementări referitoare la familie, dispoziții generale, dispoziții despre logodna, despre încheierea căsătoriei, îndatoririle soților, desfacerea căsătoriei prin divorț și respectivele ei efecte, reglementări cu privire la convențiile matrimoniale.

Noutățile constau în principal în introducerea instituției logodnei, modalitățile divorțului se îmbogățesc, se creează regula exercitării autorității părintești după divorț de către ambii părinți, excepția fiind, pentru motive întemeiate (art. 398) exercitarea autorității părintești de un singur părinte. La acestea se adaugă noutatea introducerii convențiilor matrimoniale.

Dacă prin logodna (art. 266 și urm.) aparent societatea română se întoarce din lumea modernă, prin convențiile matrimoniale (art. 329 și urm) și paleta largă a posibilităților divorțului (art. 374 și urm.) -lucruri nu foarte bine privite de tradiționaliști-ea revine în contemporaneitate, mesajul legiuitorului (dacă există un astfel de mesaj) ar fi acela: noi va oferim o cale nobilă, plină de drepturi și libertăți, dar e treaba voastră ce faceți cu ea, sunteți liberi. Nu avem constrângeri, nu mai avem nici măcar infracțiunea de adulter în codul penal (un lucru de altfel foarte periculos pentru dezvoltarea și susținerea legală a moralității). Dar avem logodna, care se definește ca fiind promisiunea reciprocă de a încheia o căsătorie. Pare puțin cam desuiet, dar nu este. Poate că ne ducem cu gândul la anumite scenarii prin care se vinde mireasa, prin care se iau bani ”frumoși” pe ea, la cadouri importante. Dar, cu adevărat, această promisiune de căsătorie nu era acoperită, astfel încât ea să prezinte vreo garanție. Legiuitorul nu dă putere foarte mare acestei instituții, dar măcar o acceptă, iar atunci când este pusă în legătură cu instituția serioasă a căsătoriei, poate fi considerată întâiul pas către ”împlinirea promisiunii” care este căsătoria. Logodna este ”promisiunea”, iar căsătoria este ”împlinirea promisiunii”.

Regimul matrimonial, o chestiune pe care România iată că în sfârșit a reglementat-o. În actul de căsătorie se va înscrie regimul matrimonial al soților (cf. art. 281, al 1), care poate fi de trei feluri: comunitatea legală, separația de bunuri, comunitatea convențională. Pentru ultimele două modalități se cere încheierea, sub condiția nulității, a unui înscris autentic, autentificat de un notar public. Un aspect interesant legat de convenția matrimonială, este acela că față de terții de bună credință soții vor rămâne în situația comunității legale.

Cât privește drepturile și îndatoririle soților în căsătorie este de menționat art. 310-”Independența soților” ”Un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.” Alegerea verbului ”a cenzura” în legătură cu dreptul la libera corespondență este de salutat. ”A nu cenzura” nu implică neapărat ”a nu citi” corespondența celuilalt, a viola corespondența celuilalt, (legiuitorul nu spune ca un soț nu are voie să violeze corespondenta celuilalt), dar implică, poate, într-o formă mai extinsă, a se abține de la ”un control prealabil exercitat”. Deci, tot ce are legătură cu punerea sub control a corespondenței, are legătură cu cenzura. Așadar, un judecător mai zelos, poate să deschidă DEX-ul și să aplice legea cum se cuvine. Are dreptul.

Cât privește cazurile de desfacere a căsătoriei, aceasta se poate realiza prin: divort cu acordul soților pe care judiciară (art. 374), divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială (art. 375). Cu privire la încredințarea copiilor, intervine aici, după cum am precizat, ambilor părinți (art.397), aceasta constituind regula, excepția fiind precizată la art. 398-încredințarea unui singur părinte, ”pentru motive întemeiate”.  Această reglementare va da, cred, bataie de cap judecătorilor de la instanțele de tutelă. Legiuitorul cred că a omis aici un aspect practic legat de divorț. Divorțul, sub aspect social, implică poate înțelerea părților- de nevoie-, dar el exclude comunicarea corectă între aceștia. Părțile care divorțează nu își desfac căsătoria pentru că s-au înțeles perfect și au comunicat perfect unul cu celălalt. Cum vor putea ei să comunice, în interesul minorului, când n-au reuși s-o facă pentru ei personal?! Imaginea punerii în aplicare a acestui articol nu mă face decât să mă gândesc la o mulțime de copii dezorientați existențial, la complicații cu privire la călătoria în străinătate, la hotarârea cu privire la bunurile copilului.

Prin noutățile din dreptul familiei enunțate mai sus, România se înscrie cu pași repezi într-o ordine juridică. Dacă aceasta se potrivește sau nu societății româneși, dacă e ceea ce societatea românească are nevoie, vom vedea.

11.11.2011

Titlul III-Ocrotirea persoanei fizice, Titlul IV-Despre persoana juridică și Titlul V-Apărarea drepturilor nepatrimoniale

Titlul III- are în vedere ocrotirea persoanei fizice, instituirea tutelei, ocrotirea interzisului judecătoresc și instituirea curatelei.

Persoanele fizice ocrotite sunt minorii, interzișii judecătorești precum și persoanele, care, datorită bolii, sănătății, bătrâneții sau altor asemenea motive, nu pot să-și administreze singuri patrimoniul. Ocrotirea minorului se realizează (cf. art. 106), prin părinți, prin instituirea tutelei, darea în plasament sau prin alte măsuri dispuse de lege. Ocrotirea majorului se face prin punerea sub interdicție judecătorească sau/și prin instituirea curatelei. Așadar diferența dintre tutela și curatelă este în principal aceea că tutela se referă la minori, în timp ce curatela se referă la persoanele majore incapabile sau capabile, dar absente de la domiciliu pentru vreme îndelungată și care au nevoie de un administrator și de un ocrotitor al bunurilor lor.

Noutatea acestui titlul este instituirea consiliului de familie. Consiliul de familie (art. 124 și urm.) este un organ consultativ. Acest organ nu poate fi asemănător cu asociația fără personalitate juridică și fără scop patrimonial prevăzută în Legea nr.217/2003 privind violența și combaterea acesteia în familie.  Consiliul de familie este așadar organul consultativ, dispus de instanța de tutelă cu privire la controlul exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor tutorelui. El este format din 3 membri ai familiei minorului, fie rude sau, în lipsa acestora unele persoane care manifestă interes pentru situația acestuia. Minorul poate fi ascultat de instanță în legătura cu componența consiliului de familiei, dacă are vârsta de 10 ani.  Pe lângă cei 3 membri, instanța mai numește și 2 supleanți. Constituirea consiliului de familie este dispusă la cererea persoanelor interesate. Consiliul de familie dă avize consultative la cererea turorelui sau a instanței de tutelă și ia decizii. În cazul în care este desemnat anterior numirii unui tutore, alege turorele. Atribuțiile consiliului de familie sunt preluate de instanța de tutelă dacă acesta nu a fost constituit.

Titlul IV privește persoana juridică în constituirea, înființarea, capacitatea civilă, identificarea, reorganizarea și încetarea ei.

Actul de înființare a persoanei juridice trebuie făcut în condițiile prevăzute de lege, în formă autentică, în caz contrar aceasta atrăgând nulitatea absolută a persoanei juridice (art. 196). Nulitatea relativă este supusă unui termen de prescripție dacă persoanele interesate nu introduc acțiune în constatarea nulității în termen de 1 an de la data înregistrării persoanei juridice (motive de nulitate relativă, de ex. constituirea persoanei juridice sub numărul minim specific de fondatori). La art. 215 este introdusă contrarietatea de interese prin care un act juridic este anulabil dacă unul dintre membrii persoanei juridice sau rudele, afinii acestuia au vreun interes în încheierea acestui act, actul producând o fraudă persoanei juridice respective. În cazul în care se introduce acțiune în constatatea nulității unor acte juridice, se poate dispune, conform art. 217, suspendarea actului respectiv până la rămânerea definitivă a hotarârii judecătorești.

Membrii persoanei juridice răspund, conform art. 219, ”numai în măsura în care ele au o legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.” Faptele ilicite atrag răspunderea ”solitară” a celor ce le-au săvârșit.

Art. 224 se referă la răspunderea civilă a statului și a unităților administrativ teritoriale: ”Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului”. Să fie oare acest articol al excluderii reciproce a răspunderii, coroborat cu art. de mai sus, art. 219, o spălare pe mâini cu privire de exemplu la atribuirea răspunderii, respectiv plata daunelor unor erori eventual provocate de instituțiile statului? Nu merge totuși descentralizarea prea departe? Ne vom mulțumi să sperăm deocamdată că vor exista legi care vor dispune altfel și în mod secundar ne vom mulțumi cu răspunderea ”în mod subsidiar” a statului.

Cât privește identificarea persoanei juridice aflăm că toate firmele care își au sediul stabilit în România, primesc naționalitate română. (art. 225) deci, li se aplică legea română. Alte elemente de identificare a persoanei juridice în afară de sediul acesteia și denumirea, sunt numerele de înregistrare în registrul comerțului sau în alt registru public, de asemenea codul unic de înregistrare. Aceste elemente de identificare trebuie să fie, cf. art. 231 care dispune cu privire la mențiunile obligatorii pe toate documenele ce emană de la o persoană juridică, sub sancțiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate.

Reorganizarea persoanei juridice se realizează, cf. art. 233 și urm. prin fuziune, divizare, transformare. Actele prin care s-a hotarât reorganizarea persoanei fizice pot fi atacate în termen de 30 de zile de la aducerea sau luarea la cunostință a acestui fapt, dar nu mai tarziu de 1 an de zile.

Modurile de încetare a persoanei fizice sunt dispuse prin art. 244. Un articol interesant este art. 249 prin care se dispune împărțirea bunurilor după lichidarea persoanei juridice-care se realizează în principal conform dispozițiile actului de constituire, în caz contrar, cf.al 1, instanța putând dispune împărțirea bunurilor altor persoanelor juridice cu scop identic sau asemănător, în cazul în care acestea fiind mai multe, se alege una din trei persoane juridice propuse, prin tragere la sorți.

Titlul V are în vedere apărarea drepturilor nepatrimoniale. Mijloacele de apărare sunt dispuse la art. 253, la al. 4 fiind introdus dreptul la despăgubiri sau la o reparație patrimonială pentru prejudiciul cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. Numai acest drept de la al. 4 este supus prescripției extinctive. Se impun de asemenea și măsuri provizorii. Acțiunea în restabilirea drepturilor nepatrimoniale poate fi introdusă sau poate fi continuată de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate și rudele colaterale până la gradul al IV lea. Această acțiune poate fi urmată sau adăugată acțiunii pentru restabilirea integrității memoriei persoanei decedate.

20.11.2011

După articolele din Titlul preliminar referitoare la izvoarele de drept civil (în ordinea admiterii: legea, uzanțele, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, principii generale de drept), sfera de aplicare a codului, dispozițiile lui se referă la persoanele fizice și juridice în peste 200 articole (de la art. 25 la art. 257) , dispozițiile privind tot ceea ce are legătură cu acestea, de la drepturi și libertăți până la chestiuni concrete, cum ar fi stabilirea judecătorească a morții sau până acum vag explicate: prelevarea de organe, drepturile concrete de respectare a vieții private, precum și dispoziții privind stabilirea numelui, dovadă stării civile.

După ce sunt precizate aspecte cu privire la capacitatea civilă, la subiectele de drept civil, egalitatea în fața legii civile, patrimoniul, transferul patrimonial și patrimoniul profesional individual, recunoașterea drepturilor și libertăților civile, se continuă cu capacitatea de folosință a copilului conceput, care a păstrat fosta reglementare. În art. 36 se stabilește astfel că drepturilor copilului sunt recunoscute de la ”concepțiune”, sub condiția ca acesta să se nască viu.

În legătură cu sancțiunea actelor făcute de un minor cu capacitate de exercițiu restrânsă, ele continuă să fie lovite de nulitate relativă, sub forma anulării. Se precizează însă confirmarea actului la majoratul minorului. (art. 48).

Cât privește capacitatea civilă a persoanei fizice, secțiunea este alocată declarării judecătorești a morții în diferite circumstanțe. La art. 57 moștenitorii aparenți pot păstra posesia bunurilor și fructele acestora, atâta vreme cât cel reapărut nu solicită restituirea.

Respectul datorat ființei umane și drepturile ei inerente (art. 58) trece în evidență dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică a persoanei, dreptul la demnitate, la propria imagine, la  respectarea vieții private pentru ca ulterior, art. 59 să ne facă cunoscute atributele de identificare ale persoanei: numele, domiciul, reședința și starea civilă.

Consfințirea dreptului de la art. 60, anume dreptul de a dispune de sine însuși, se realizează cu respectarea drepturilor și libertăților altora, cu respectarea bunelor moravuri și a ordinii publice. Așadar, art. 60 consimte existența în acord cu ceilalalți. Cu alte cuvinte, eu nu pot să-mi exercit libertatea de a mă bucura de mine înșămi, dacă prin această libertate ating drepturile și libertățile altora, bunele moravuri și ordinea publică. Acest articol nu determină îngrădirea libertății persoanei fizice, ci este un articol de organizare a societății în care libertatea mea de a dispune de mine, practic de propriile mele drepturi și libertăți, se realizează cu condiția respectului de ceilalalți.

Următorul capitol are în vedere principiul că deasupra interesului unic al societății sau al științei, primează interesul și binele ființei umane.  Pe acest principiu se construiesc mai departe unele noutăți în codul nostru civil și anume: interzicerea practicii eugenice (”Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane„-art 62, al 1), intervențiile asupra caracterelor genetice (art.63), inviolabilitatea corpului uman (art. 64), examinarea caracteristicilor genetice care, conform art 65, poate fi realizată în scopuri medicale sau de cercetare științifică, dar doar în condițiile legii, identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri juridice civile sau penale sau în scopuri medicale sau de cercetare, conform legii (al. 2, art. 65).

Cu art. 66 sperăm că scăpăm de traficul cu organe: ”Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută.” Deci, vânzarea de organe este lovită de nulitate absolută. Ea se afla desigur sub o altă protecție juridică, acum fiind însă direct reglementată în codul civil.

De asemenea, tot în acest capitol sunt precizate intervențiile medicale, tratamentele care trebuie desfășurate în condițiile legii (art. 67), prelevarea de organe și transplantul de la persoanele în viață fiind  de asemenea reglementată (art.68), aceasta efectuându-se doar cu acordul scris al persoanei și numai în condițiile în care au fost informate cu privire la riscurile unei astfel de intervenții, al 2 interzicând prelevarea de la minori sau persoanele lipsite de discernământ. O compensație materială nu se prevede în nici un caz.

În secțiunea a III a a prezentului capitol este vorba despre respectul vieții și demnității persoanei. Dreptul la libertatea de exprimare este recunoscut, dar se face cu limitele prevăzute la art. 75. În articolul privind dreptul la viața privată (art. 71) al. 3 interzice utilizarea corespondeței, manuscrisele sau alte documente personale spre informarea cu privire la viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia. Teoretic ar trebui, prin această reglementare să nu mai avem reviste de scandal și toate cancan-urile de pe piață să dispară sau măcar să se rărească. Pe acest articol se poate baza acțiunea celor cărora le este lezat dreptul la viața privată, evident, în coroborare cu alte reglementări, specifice de la caz la caz.

”Este interzisă orice atingere adusă onoarei și respectului unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”. (Dreptul la demnitate, al 2, art.72). Orice persoană își dă consimțământul -tacit- atâta vreme cât nu contestă în vreun fel atingerile aduse onoarei și respectului referitoare la persoana sa. Dreptul la demnitate al persoanei – Menschenwürde în limba germană- este unantastbar-adică de neatins-. Deci, acest drept este prima și cea mai puternică raportare la orice alt drept, este cadrul, limita superioară a probei oricărui alt drept, este matrița oricărui alt drept. În dreptul nostru, atât prin Constituție cât și prin Codul civil, demnitatea umană suferă restricții -presupune o limitare- anume aceea de comsimțământ. Dincolo de formularea, pe care o consider de-a dreptul nefericită, demnitatea umană nu este, în dreptul românesc, din păcate principiul suprem de raportare. Prin adăugarea al 2, prin care practic sunt stabilite elementele demnității umane, anume onoarea și respectul, este clar că legiuitorul o limitează. Îmi rămâne încă necunoscut de ce sistem nostru juridic nu oferă acestei noțiuni importanța cuvenită și mai ales raportarea la ea.

În continuarea dreptului la demnitate se menționează dreptul la propria imagine prin care se dispune interzicerea reproducerea înfățisării fizice ori a vocii sale, precum și utilizarea acestei reproduceri. Iarăși un articol inspirat din legislația germană.

Atingerile aduse vieții private sunt menționate în art. 74, iar în art. 75 sunt prevăzute limitele care constau în ”atingeri” permise de legi sau de convenții și pacte internaționale.

Atingerile vieții private sunt printre altele: a) intrarea sau rămânerea fără drept într-o locuință și luarea fără drept a unui obiect, interceptarea fără drept a unei convorbiri private, difuzarea unor imagini dintr-un spatiu privat, ținerea sub observație prin orice mijloace a unei persoane, difuzarea de stiri, anchete, etc despre viata intimă a unei persoane fără acordul acesteia, difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, utilizarea vocii, a numelui, a asemănării cu o persoană, cu rea credință, difuzarea sau utilizarea manuscriselor, a datelor cu caracter personal.

În legătură cu aceste fapte există o prezumție de consimtământ în art. 76, prin care persoana la care se referă o informație sau un material, pune ea însăși la dispoziție informația unei persoane fizice sau juridice despre care are cunostință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimte pentru utilizarea materialului, este astfel prezumat că și-a dat consimțământul, nefiind necesar acordul scris.

Datele cu caracter personal sunt de asemenea ocrotite de art. 77.

Secțiunea a IV a a acestui capitol are în vedere respectul datorat persoanei decedate (art.78), imaginea persoanei decedate fiind protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei aflate în viață. (art. 79).

Cât privește identificarea persoanelor fizice există precizări cu privire la nume, domiciu, starea civilă a persoanei.

Ofițerul stării civile este îndreptățit să interzică înregistrarea prenumelor indecente, ridicole și a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. (art. 84, al.2)

Domiciliul și reședința pot fi stabilite liber, atât în țară cât și în străinătate (art. 86), o persoană poate avea un singur domiciul și o singură resedință, domiciul persoanei fizice fiind acolo unde acesta declară că își are locuința principală (art. 87), domiciul profesional (art. 96) stabilindu-se alternativ și la locul unde își are persoana juridică intreprinderea, cu privire la obligațiile patriomoniale care se nasc sau urmează să se execute în acel loc.

Cât privește starea civilă aceasta este dreptul persoanei de a se individualiza în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă. Dovada stării civile se face prin acte, hotărâri judecătorești rămase definitive și alte mijloace de probă. (art.103).

02.11.2011

La începutul lunii octombrie 2011 a fost pus în vigoare noul Cod Civil român, care înlocuiește așa numitul ”Codice civil” din 1864, care a fost în vigoare în România între 1865 și 2011. România a funcționat așadar timp de 146 după norme inspirate din Codul civil a lui Napoleon, viața privată, relațiile patrimoniale ale cetățenilor români fiind determinate de reguli învechite ale unui sistem străin la vremea aceea realităților sociale românești, lucru care însă poate a încurcat, dar a și forțat dezvoltarea societății românești.

Noul Cod Civil (2011) este inspirat din Codul Civil Quebeq(1994), considerat unul dintre cele mai moderne coduri civile actuale. Pe lângă acesta, noul Cod Civil se inspiră, printre altele, și din Codul Civil German (BGB/Bürgerliches Gesetzbuch), Codul Civil Francez, Codul Civil Brazilian. Dar practic nu are importanță sursa de inspirație devreme ce punerea lui în practică, interpretarea lui se va realiza în mod conform cu realitățile românești actuale cât și în conformitate cu legislația europeană și internațională.

Noul Cod Civil are în primul rând altă structură decât vechiul Cod Civil, el incluzând atât norme de dreptul familiei care revin, din punct de vedere istoric, înapoi în reglementarea civilă (prin Decretul nr 32 din 1954, normele de dreptul familiei au fost ”scoase” prin aborgare din Codul Civil cu scopul de a se realiza o nouă ramură de drept, respectiv un cod separat al familiei), cât și norme de drept comercial, acestea pe lângă normele specifice dreptului civil cu privire la persoane, capacitățile de folosință, respectiv de exercițiu, dreptul de proprietate, moștenirea legală și testamentară, contractele civile și obligațiile care decurg din acestea. Noutatea de organizare a codului constă în faptul că, asemănător Codului Civil German, Codul Civil Român actual cuprinde și norme de drept internațional privat.

Există câteva lucruri foarte noi în noul Cod Civil printre care amintim instituția logodnei (Art. 266 și urm.), principiul independenței soților (Art. 310), vinovăția și formele ei (intenția și culpa) (Art. 16 și urm.), drepturile copilului conceput (Art. 36), dreptul de a dispune de sine însuși(Art. 60), interzicerea intervențiilor asupra caracterelor genetice (Art. 63), prelevarea și transplantul de la persoanele în viață (Art. 68), dreptul la demnitate (Art. 72), atingeri aduse vieții private (Art. 74), respectul persoanelor decedate și a memoriei acestora (Art. 78 și urm.), interzicerea numelor ridicole (Art. 84, al 1), interzicerea și nerecunoasterea căsătoriilor între persoanele de același sex (Art. 277, al 1), regimurile matrimoniale ( Art. 312), convenția matrimonială (Art. 329), este introdusă noțiunea de consiliu de familie (Art. 124 și urm), divorțul este simplificat în anumite condiții (Art. 373 și urm.), ș.a.m.d.

Dincolo de introducerea unor instituții foarte noi, de principii foarte noi, limbajul noului Cod Civil este altul, este unul periat, terminologia este actuală și aceasta poate va facilita interpretarea, înțelegerea și mai ales punerea în  aplicare a normelor dintr-o perspectivă mai apropiată de realitate.

În continuare ne propunem să analizăm în texte separate cele VII Cărți ale noului Codul Civil și anume:

1. Despre persoane
2. Despre familie
3. Despre bunuri
4. Despre moștenire și liberalități
5. Despre obligații
6. Despre prescripția extinctivă, decădere și calcului termenelor
7. Dispoziții de drept internațional privat

Alina Cozan (LLM.Eur), 27.10.2011