din Germania

Societatea noastră românească de acasă nu este o societate pe deplin civilizată. Nu doar pentru că în această societate se minte, se fură, se înșeală și se ucide pentru o porție în plus de orez sau mălai. Nu doar pentru că diferența dintre cei care dețin ceva este mai mare decât a celor care nu dețin nimic. Nu doar pentru că în spitale mișună gândaci și tu, ca pacient, trebuie să-ți aduci și aspirina de la tine de acasă, pe lângă toate darurile față de apropiații tăi în halate albe, care au șansa să te lase să mori, nehotărându-se de ce suferi, și nu! ,  țara noastră nu e civilizată doar pentru că stai și pictezi fluturași la geamurile închise ale administrației publice, nu! pentru că nu ai curaj să mergi pe stradă noaptea ca să asculți liniștea întunericului, nu! pentru că există o mulțime de oameni care își cumpără o pâine doar din banii de alocație ai copilului lor, pe care nu-l pot duce la școală pentru că nu au bani pentru rechizitele lui școlare și pentru pantofi. Nu, țara noastră nu este o societate lipsită de civilizație pentru că-și alungă tinerii, nici pentru că tabloidele, cu care își înfășoară conductorul de locomotivă slanina cu ceapă, însoară mintea omului cu vaca. Nu, nu, nu. Nu din acest motiv.

Adevăratul motiv pentru care o țară este necivilizată este acela că în sărăcia pe care statul o sponsorizează gratuit, drepturile pe care le ai, ajung să fie o tichie de mărgăritar, o pană la pălăria care nu folosește la nimic.

Sărăcia în care te condamni tu însuți pentru că n-ai chef să muncești este o formă de lenevie, o formă de neputință de a ieși din tine și de a lupta cu propriile tale slăbiciuni, este folosirea iratională a resurselor de care dispui, este dezechibrul necesităților din tine, inadaptabil la resursele tale. A sta cu mâinile în buzunar și a mânca semințe sau a-ți fuma tigările cumpărate din ajutorul social atunci când ai două mâini și un cap pe umeri nu face cinste nimănui.

Dar a fi competent, responsabil, bine pregătit, motivat și să nu ai unde lucra pentru că toți ca tine caută același lucru: un venit care să-i permită să-și hrănească familia, e un semnal de alarmă fiindcă aceasta devine sărăcia la care te condamnă ceilalți, sărăcia la care trebuie să te supui, contra căreia te lupți și lupta ta e lupta lui Sancho cu morile de vânt și nu poți decât să cunoști limitele cele mai de sus ale disperării. „Și ce dacă“-spune societatea. „Și ce dacă“, spun ceilalți. Nu te înțelege nimeni fiindcă în această societate nu mai are timp nimeni să te înțeleagă. În această societate se ascut toate instinctele la maximum și toată civilizația este îngropată sub ele. Nu mai are nimeni principii când moare de foame.

Sărăcia aceasta poartă însă urma nedreptății și a bubelor dulci ale unei societăți care se descompune încet și sigur spre un capăt al ne-mai-răbdărilor.

Această formă de sărăcie sporește exact ceea ce, de-a lungul timpului, s-a dorit să se șteargă: corupția, nedreptatea, injustiția. Promisiunile de ordonare ale societății, în aceste condiții, nu se pot îndeplini. Dimpotrivă, se naște iarăși acel cerc în care corupția și sărăcia se aleargă una pe cealaltă.

Sărăcia este cea mai gravă formă de violență, spunea cândva Mahatma Gandhi.

alina (28.08.2010)

Încerc – au încercat și alții desigur –  să realizez care e problema cea mai gravă a românilor, motivul ne-mai-înaintării lor.  Altul mai mare decât indiferența nu găsesc.

Da, oamenii sunt dominați de indiferență. Indiferența față de ceea ce este în jurul lor, indiferența față de propria lor persoană, față de oamenii din imediata lor apropiere, față de viitorul copiilor lor sau ai copiilor altora.

Indiferența ca atitudine, ca genă, ca rezultat al educație, ca antonim al lui “mie personal îmi pasă”,  indiferența ca trăsătură de caracter, indiferența ca mijloc de supraviețuire.

Indiferența este starea de dincolo de dezamăgire, de dincolo de luptă, este locul vid de după golirea afectivității, loc în care nu se naște nimic, nu se creează nimic, unde nici trecutul, nici prezentul nu mai are nici o valoare. În indiferență nu-ți mai pasă de bidoanele de plastic care înalță muntele artificial de pe litoralul românesc, nu-ți mai pasă de mirosul de urină și de mizerie al capitalei, nu-ți mai pasă de trafic, de străzi, de incultura și ignoranța mediatorilor de la radio, de știrile tendențioase de la tv, nu-ți mai pasă practic de nimic. Rămâi static fiindcă altă soluție nu mai ai devreme ce ești bombardat zilnic cu aceleași mizerii. Ele devin parte din peisajul tău iar tu devii parte din peisajul celorlalți. Întreaga țară devine astfel un tablou pe pânza căreia Dumnezeu mai picură o inundație, un cutremur.

Nici măcar nu poți reproșa această indiferență. Ea este de fapt ultimul lor mijloc de supraviețuire.

alina ( 23.08.2010)

Caldura mare, canicula, tocurile intra in asfalt, apa se evapora in pahar, copii plang. Alergam dupa acte de identitate, stam la cozi interminabile dupa pasapoarte biometrice, subpranumite- ca sa nu atraga atentia esotericilor,  conspirantilor/conspirantionistilor si protectorii datelor personale-electronice-”pasapoarte electronice”, adica pe romaneste “pasapoarte cu cip”.

Functionarul public este  deseori gigantul, muntele Olimp, Zeus si Hera, detinatorul puterii administrative, detinatorul secretului legii dincolo de lege, functionarul public, monstrul, uneori libidinos de flegmatic, al puterii administrative.

Aceasta zi gretoasa are insa ceva frumos in ea. Are, ceea ce-mi place mie cel mai mult: stropul de umanitate care te determina neconditionat sa percepi omul de langa tine.

Soferul de taxi mi-a oferit bani imprumut ca sa-mi achit taxele administrative de urgenta. Soferul de taxi, caruia i s-a parut mai usor sa-mi imprumute 100 de lei decat sa ma duca la un bancomat-”ce sa mai piezi timpul domnita, iti dau eu cat ai nevoie”. Nu mi-a cerut nimic la schimb: nici dobanda, nici un pupic pe obraz, nici alte lucruri neortodoxe. A scos bancnotele si mi-a spus sa iau cat am nevoie. Nu l-am vazut pe acest om niciodata in viata mea, nu-l cunoaste nimeni din familia mea si nu se numara printre cunostintele mele, nu ma inrudesc nici direct, nici prin vreo forma de afinitate cu el. Adevarul e ca, in vremurile acestea de saracie si neincredere, ca sa imprumuti bani unui necunoscut iti trebuie un pic de inconstienta amestecata cu generozitate, iti trebuie un fel de instinct care pleaca din tine si tot in tine se revarsa. Iti trebuie mirosul fin al necunoscutului de langa tine, iti trebuie un pic de naivitate.

Mai tarziu ma conversez cu o doamna la semafor, ca si cand ne-am despartit ieri dupa ce am baut cafeaua impreuna. Si facem impreuna cativa pasi, apoi ea pleaca si ne luam ramas bun.

Chelnerul imi ureaza bland “pofta mare” doar pentru o limonada.

Noi romanii suntem o familie. Asa cum intr-o familie oamenii se ajuta sau se enerveaza unii pe altii, se fura, se barfesc, se cauta, se urasc, se respecta, se injura, se calca in picioare, ca mai apoi sa realizeze ca nu pot unii fara altii.

Suntem o familie, cu bune si rele, cu mosteniri si dezmosteniri, cu iertari si neiertari, cu nunti, botezuri si inmormantari, cu lamentatii pe strada, la cozi, in autobuze, trenuri, pe aeroporturile internationale.

Asa suntem noi, familia romaneasca de pretudindeni.

13.08.2010 (Tulcea)

Uneori România se vede din exterior ca un ținut noroios, fără cultură adevărată, fără mit, plină doar de superstiții și de trăncăneala fără rost a unor personaje fără bun simț, care ajung să răscolească, să dezgolească intimitatea cea mai adâncă a sufletului uman, reușind să crăcăneze sfera privată pănă la absurd, dincolo de moarte, dincolo de rațiune, dincolo de toate bunele maniere, doar pentru cu un singur scop: acela de a recolta un pic de atenție.

Iarăși am dovedit că printre noi nu se prea mai găsesc intelectuali, iarăși am dovedit, așa cum spuneam într-un articol precedent, că demnitatea umana la noi nu mai există (cât de mult aș fi vrut să mă înșel), tot așa cum nu există respectul față de celălalt, indiferent dacă el e mort sau e viu.  Imaginea e aceea a unei gări de nord oarecare, în care se trăncănește până vine trenul de legătură, trăncăneală fără de rost, fără limite, o trăncăneală care te plictisește de cuvinte, te plictisește de ceilalți, te plictisește de existență.

În această plictiseală morții ajung să-și rumege eternitatea.

alina (19.07.2010)

“Think Outside The Box”, de la hotnews. com, a publicat azi două păreri în aparentă contradicție în legătură cu alternativa emigrării. Două alternative dintre care una are argumente, cealaltă pare să fie o luptă cu propria convingere de sine. Mi-a plăcut însă un comentariu la articolul respectiv. Cineva spunea că trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu dacă pleci-căci pentru tine pleci- și să-i mulțumești lui Dumnezeu dacă rămâi -căci pentru tine rămâi-și tot ceea ce este în plus este beletristică. Probabil printr-o simetrie logică inconștientă fraza aceasta mi-a sugerat fraza din Biblie în care Iisus spune că ceea ce este “da” să fie “da” și ceea ce este “nu” să fie “nu” iar ceea ce este în plus, de la “cel rău” vine, sugerându-mi în același timp o perspectivă de abordare a unei teme care privește emigrația.

Într-adevăr, nehotărârea, îndoiala sunt un infern. Nehotărârea de a rămâne sau de a pleca, lupta cu incertitudinea, frământarea care te consumă și te adâncește în tine, care te face să-ți pierzi cârma și încrederea, care te duce la limita existenței tale, care îți fură concentrarea asupra existenței tale și a tuturor celor care depind de tine, te conduc toate în împărăția infernului. Nehotărârea, ezitarea este cel mai greu moment din viața unui individ. În acele momente trebuie să pui în balanta totul, fiecare pereche de ciorapi rupți, fiecare gând, eveniment sau obișnuință a ta, fiecare legătură a ta cu trecutul, fiecare fărâmă de vis de care dispui. Și această balanță o cântărești în fiecare noapte, în timpul luptei tale cu insomnia, în fiecare moment al zilei, din clipa în care sorbi prima înghițitură amară de cafea până când te privești în oglindă seara, când te speli pe dinți. Rumegi la toate acestea zile în șir, îți faci scenarii, îți faci bilanțuri, bugete, îți întrebi apropiații, tovărășii de forum și a-i da orice ca altcineva în locul tău să-ți ia de pe umeri această răspundere, să-ți ghicească în cafea sau în cărți viitorul, să hotărască pentru tine sau să te convingă cu argumente solide că asta vrei tu cu adevărat, că viitorul tău e acolo, undeva departe sau aici. La un moment dat simți un pic de eliberare când te imaginezi în gara unui oraș nou și îți spui : “hai, că s-au descurcat și alții mai proști, mai urâți, mai ignoranți decât mine, trebuie să reușesc și eu”. Și ajungi să începi să te minți frumos și asiduu pe tine însuți. Și într-o zi, în timp ce-ți închei șireturile la pantofi sau după ce ți-a lovit un “bou” mașina sau ți-a furat banii din contul tău de la bancă, după ce te-a scuipat pe stradă sau după ce afli la știri de încă o taxă pe care trebuie s-o plătești în plus degeaba, strigi că te-ai hotărât. Și atunci viața ta se schimbă. Atunci viața ta începe altfel deși tu nu știi, nu ai nimic decât propria ta hotărâre, curajul de a o lua de la capăt și jurămantul că “în țară asta nu mă mai întorc niciodată”.

Hotararea ta este însă propria ta responsabilitate, dacă hotărârea ta va fi un eșec sau un succes va fi eșecul sau succesul tău și din el, bun sau rău, se vor hrăni, generațiile care ies din tine.

alina (12.07.2010)

România din exterior-văzută de ei, de ceilalți. România văzută de noi. România văzută azi, România văzută mâine. România ca piață de desfacere și investiții, România lui Brigitte Bardot și a comisarilor anticorupție de la Bruxelles, România rapoartelor financiare. România celor o mie de perspective.

Nu, asta nu e România. Aceasta este România artificială, pe care nici ei, nici noi, n-o putem percepe la valoarea ei reală, din statistici, reportaje, filme premiate la Cannes. Și nu putem să o percepem fiindcă n-o mirosim în fiecare zi, n-o adulmecăm, nu luptăm pentru ea,  pentru că nu-i plătim datoriile la FMI din salarii de mizerie, așa cum o fac ei acolo, acasă, pentru că nu umplem sacii cu nisip când potopul îi inundă orașele, pentru că stăm cu mâinile în sân, suspinăm un pic pentru ea când îi este rău și lăsăm să se scurgă câțiva gologani din pungile noastre pentru ajutoare și apoi ne vedem de treabă, fiecare în drumul său. Și partea proastă este că nici nu știu dacă putem face mai mult. Nu știu dacă ne lasă ei să facem mai mult. Uneori ni se pare că dacă votăm pe x sau pe y le luminăm mințile celor care s-au săturat acasă să viseze, printre perdele rupte, la mai bine. Ba chiar ne îngrămădim să ne exprimăm votul și avem atunci sentimentul că ne facem datoria. Da, ne facem datoria. Dar această datorie e ca în bancul acela cu constructorul din Spania aflat în somaj, care-i trimite nevestei 100 de sărutări telegrafice în loc de banii mult asteptați, sărutări cu care ea trebuie să supraviețuiască.

Imaginea României este pentru mine imaginea oamenilor triști dar nepăsători, amețiți de speranțele care nu se mai împlinesc,  trăind, în constiința lor, cu convingerea că pedepsele naturii vin pentru a-i pedepsi pentru propria lor răutate.

Imaginea Romaniei în ochii Occidentului? O știre mică, în colțul de jos al ziarului, o frază în jurnalul de la ora 20. Paradisului îi pasă acum doar că banii contribuabililor din Uniunea Europeană vor veni la noi ca ajutoare financiare. E criză. Atât, nimic altceva. Alții vin cu ajutoare. Își dau seama. Noi stăm cu ochii pe știri. Și așteptăm să vină primăvara.

alina (06.07.2010)

Germania isi incepe Constitutia cu urmatorul articol: “Art.1- Demnitatea omului este intangibila. Datoria statului este de a o respecta si de a o proteja.”                                Desigur, acest articol a fost introdus dupa cel de-al doilea razboi mondial si ne dam cu totii seama de ce. Germanii insa nu au inlocuit un cuvant cu alte cuvinte, ci au pus in practica aceasta reglementare, o respecta, isi motiveaza deciziile constitutionale cu ea, o folosesc in educatie, este piatra lor de temelie de peste 50 de ani.

Considerat fundamentul si suma celorlalte drepturi, demnitatea umana este in Germania suma tuturor valorilor umane si a respectului fata de individ, caracteristici pe care omul le primeste din secunda venirii sale pe lume si care dureaza pana dupa moartea sa. (Iata asadar un drept care protejeaza individul si imaginea individului chiar si in ne-mai-existenta.)

Omul, “spune” demnitatea umana, nu este si nu poate fi considerat un obiect, indiferent de rasa, origine, s.a.m.d. In prezenta “demnitatii umane ” ca drept fundamental, egalitatea si nediscriminarea se subinteleg, dreptul de libertate a presei si insusi dreptul la libertate, dreptul de proprietate, de viata, dreptul la exprimarea opiniei, a credintelor religioase, dreptul de a avea un acoperis asupra capului, dreptul corespondentei si toate celelalte drepturi sunt cladite pe demnitatea umana, piatra de temelie a civilizatiei si intregii societati germane.

Ceea ce devine insa interesant la exprimarea acestui drept, este raportarea statului la individ.  Aparatul administrativ al statului german trebuie sa slujeasca ” corect” omul: datoria tuturor organelor si institutiile statului este de a respecta si de a proteja demnitatea umana. Asadar statul german, si prin el orice functionar public, maruntel, cu sau fara ochelari, dar si domnul/doamna cancelar, domnul ministru al agriculturii sau cel al educatiei, trebuie sa respecte si sa protejeze demnitatea omului, adica sa nu le permita altora sa ingradeasca sau sa loveasca adanc si cu pumnul in demnitatea vreunei fiinte umane.

Nu, e clar ca nici in Germania nu poarta totul fundita roz, este clar ca sunt discriminari, abuzuri, neintelegeri, este clar ca oamenii se mai fura unii pe altii, ca se ucid, ca se inseala,… dar e tot la fel de clar ca situatia, comparativ cu cea din Romania, aici este tinuta sub control.

Nu cred ca demnitatea umana s-a nascut in Germania doar din pricina unei necesitati de a restabili echilibrul lucrurilor sau imaginea dupa cel de-al doilea razboi mondial, nu cred ca o societate, precum cea germana, care l-a dat pe Goethe, pe Wagner sau pe Kant,- care spunea, prin secolul 18, ca omul este scop in sine si nu mijloc al vreunui scop- a nascocit aceasta notiune, a formulat-o in mod ideal si ar fi putut s-o abandoneze in sertar. Cred, dimpotriva, ca demnitatea umana, respectul fata de celalalt este o chestiune de civilizatie.

O societate ajunge sa fie civilizata dupa ce este coapta. Societatea germana este coapta, este la maturitate. Deci societatea germana este o societate civilizata.

Societatea noastra romaneasca nu a ajuns la maturitate. Ea inca se mai cauta pe sine, ca un adolescent la 57 de ani. Societatea noastra romaneasca a pierdut mult prea multi ani in parantezele dictaturii, al haosului, a incompetentei. Si, din pacate, dupa cum se vad lucrurile-mai ales din afara ei- aceasta situatie va mai dura.

Functionarul nostru va fi nedrept, plictisit si nepoliticos cu toti cei pe care trebuie sa-i slujeasca si de la care isi primeste in definitiv salariul, premierul nostru va uita sa-si masoare cuvintele cand isi exprima parerea in public, opozitionistii vor intarata fara argumente si contra-solutii, legile nu se vor respecta si nu vor avea in vedere individul ci interesul de grup, si toate acestea pentru ca societatea noastra este o societate pubertina, fara metoda si cu foarte putine valori.

alina (30.06.2010)

Nu stiu daca a fi emigrant e uneori mai rau sau mai bine decat a trai in continuare in tara ta saraca, nedreapta, umilit in toate sperantele tale.  Probabil ca uneori e mai rau, alteori e mai bine.

Emigratia este un proces complex care tine de circumstanta, de slabiciunea din tine si de mizeria din jurul tau. Emigratia este o alternativa. Pe care poti s-o ai sau poti sa n-o ai. Poti s-o accepti sau s-o abandonezi. Dar ramane o alternativa. Pe care o platesti fata de cei ramasi acasa-(stiu ei foarte bine cum sa te faca s-o platesti).

Timp de zece ani am continuat sa-mi repet ca emigratia e un stadiu, e o treapta, o etapa. Si am vazut ca-si repetau si altii acelasi lucru. Pana in ziua cand si-au dus copii la scoala, la cursul de inot, pana cand si-au depus actele pentru cetatenie.

Nu, emigratia nu e un stadiu, o treapta sau o etapa existentiala. Emigratia este un mod de a trai pe interval, cu un picior intr-o lume si cu celalalt in alta lume. Si acest mod de existenta nu-l vei mai putea parasi niciodata. Esti condamnat a trai in el, fie ca te amagesti cu gandul ca te-ai obisnuit cu vanzatoarea de la supermarket, cu vecinii tai de vis a vis sau cu seful, fie ca refuzi sa mai vorbesti in limba ta sau fie ca iti faci bagajele si te reintorci in patrie.

Trairea aceasta pe interval e ca un virus care se lipeste de celulele tale si te modifica interior, in bine sau in rau. Iti schimba personalitatea, iti schimba valorile,  scoate din existenta tot ceea ce a fost candva stabil, aparent vesnic. Nici reintoarcerea acasa nu te vindeca. In emigratie ai nostalgia patriei, acasa ai nostalgia paradisului.

In tarile de emigratie se traieste diferit. In paradisul german de pilda este bine pentru ca este ordine. Trebuie sa te supui, fie ca iti convine, ca se potriveste firii tale sau nu. Romanul devine, in peisajul german, un personaj intai sufocat, apoi disciplinat. Nu, aici nu e un loc caldut sau o lume perfecta dar este un loc civilizat, unde legea se respecta, unde “drepturile omului” sunt drepturile omului. Este, inainte de toate, un loc unde te afli in siguranta, unde inca, te afli in siguranta. Si te afli in siguranta pentru ca masura juridica a lumii germane este “demnitatea umana”, un drept fundamental, despre care in Romania nu se vorbeste niciodata.

alina (28.06.2010)

Gata, pornim la drum. Voi sunteti insa straini de mine, eu de voi. Poate ca, devreme ce ne intalnim aici, avem ceva in comun: un grai, o cultura inca marunta pe care abia o baga cineva in seama, o istorie, pe care n-o prea cunoastem, pentru ca ne-au ascuns-o altii din motive pe care nici ei nu le mai stiu, avem cateva reguli de gramatica, pe care baietii de la Academie le schimba periodic, avem o patrie cu tot ceea ce detine ea: muntii si subcarpatii, Rosia Montana si zacamintele de petrol din Marea Neagra, avem litoralul unde cresc scoici si delta unui fluviu, care aduna apele din aproape intreaga Europa si le varsa in mare la noi acasa.

Voi aveti proprietatile voastre, casele voastre cu ferestre termopan, ciresii si salcamii vostri, datoriile voastre la banca, necazurile voastre, micilor voastre bucurii, secretele voastre intime, pe care nu le stie nimeni.

Eu am secretele si bucuriile mele, am orasul lor de la poalele Alpilor, campul in care se oglindeste luna, am padurile si margaretele, buchetul de roze pe care mi-l cumpar singura de la supermarket. Am frica mea de infinit cand imprejurul meu e intuneric si doar cerul instelat e deasupra mea si pamantul sub picioarele mele si atunci vad Universul intreg, dezbracat, finit, masurabil.

Voi traiti lasitatile voastre si pe ale celorlalti tot asa cum eu traiesc lasitatile mele si pe ale altora. Voi aveti dorul de duca iar eu dorul de iarba verde de acasa.

Dar pe acest teritoriu virtual eu incerc sa ma intalnesc cu voi si voi, devreme ce va aflati aici, binevoiti sa va intalniti cu mine.

Eu va spun “bine ati venit” din Paradisul lor si voi puteti sa-mi raspundeti. Eu am speranta ca Paradisul poate fi pretutindeni si ca depinde doar de noi unde-l asezam si cum il pastram. Voi desigur credeti altceva.

Dar adevarul va fi, asa cum este intotdeauna, undeva la mijloc.

alina (24.06.2010)